Studiile

(1926-1938)

Sigismund Toduță s-a născut la Simeria (Hunedoara) şi a învățat în primele clase la şcoala generală care îi poartă astăzi numele.

După anul 1918, urmând Liceul romano-catolic de băieţi din Alba–Iulia, tânărul Sigismund studia pianul cu Elisa Rieszner, cunoscută atunci ca fiind o elevă a lui Franz Liszt.

Astfel pregătit, în anul 1926 Toduţă a fost primit în anul III la clasa de pian a Ecaterinei Fotino, la Conservatorul de muzică şi artă dramatică din Cluj. Se înscrie şi la cursurile secţiei de pedagogie muzicală, pe care le absolvă în anul 1930. La finalul studiilor de pian, Sigismund Toduţă apărea ca solist în concertul orchestrei Conservatorului din 1932, interpretând Imperialul beethovenian. Dirijorul de atunci, Marţian Negrea, îi devenise profesor de compoziție în 1930. Îşi împlineşte vocaţia de compozitor şi primeşte la Academia de muzică şi arta dramatică al treilea certificat de absolvire, cel semnat tot de rectorul Augustin Bena, în anul 1936.

În aceeaşi perioadă Toduţă a urmat doi ani studii în jurisprudenţă la Universitatea din Cluj. Pentru ca în 1932 să obţină o diplomă de absolvire a Seminarului pedagogic universitar.

Admis încă din acest an ca profesor de muzică la Liceul Sf. Vasile cel Mare din Blaj, este remarcat şi va fi recomandat de Mitropolia greco-catolică pentru a-şi continua studiile la Roma. Parţial susţinut financiar de banca blăjeana Patria, Toduţă ajunge în 1936 în capitala Italiei şi se înscrie la Pontificio Istituto di Musica Sacra. Parcurge diferitele cursuri si seminarii pentru a primi licenţa în cântec gregorian, magisterium în compoziţie sacră. Este de asemenea menţionat ca elev obişnuit la clasa de orgă principală ale renumitului profesor Ferruccio Vignanelli. Eforturile sale sunt împlinite prin obţinerea titlului de doctor în muzică sacră (analiză şi stilistică muzicală) la 14 noiembrie 1938.

În aceeaşi doi ani, fascinat de marea tradiţie a muzicii italiene, Sigismund Toduţă hotărăşte să se perfecţioneze la Academia Santa Cecilia. Acolo erau deja prezenţi Alfredo Casella şi Ildebrando Pizzetti. A participat cel puţin un an la cursurile de măiestrie pianistică ale lui Casella. Maestrul Pizzetti i-a urmărit în 1938 lucrările scrise la Cluj sau la Roma şi i-a sugerat drumul creator prin al său exemplu de compozitor format doar la şcolile italiene.

Înarmat cu şapte diplome universitare de specialitate, dintre care trei obţinute la şcolile superioare din ţară, iar altele patru în străinătate, Toduţă, revenit în ţară în ianuarie 1939, se impune treptat după 1947 ca profesor la Consevatorul de muzică Gheorghe Dima şi construieşte o şcoală de compoziţie, unitară, coerentă, în adevărata tradiţie a artei muzicale româneşti.

 

Profesorul Sigismund Toduţă

Încerc un sentiment de satisfacţie deplină urmărind zborul spre înălţimi al foştilor mei discipoli. Cuvântul lor în competiţia valorilor creatoare marchează o prezenţă în care sălăşluiesc prolegomenele unei şcoli de compoziţie clujene, investită cu perspectivele unui viitor deosebit de luminos.

Sigismund Toduţă

”S. Toduţă se impune ca un reformator al noii şcoli de compoziţie, printr-o activitate didactică îndelungată şi de prestigiu, o metodologie aparte şi un număr însemnat de studenţi… A predat aproape toate disciplinele teoretice, începând cu Teorie – Solfegiu – Dictat (1948-1949), continuând cu Armonie, Contrapunct, Fugă, Forme (1949-1955) şi culminând cu Compoziţia (începând din 1949, iar în perioada 1955-1973 – în exclusivitate). Aşadar, din multipla perspectivă a formaţiei sale componistice, interpretative, muzicologice şi pedagogice, ca sintetizator al unor atât de valoroase tradiţii filtrate de personalitatea gândirii proprii, S.Toduţă va reuşi să atingă un nivel maxim al viziunii muzicale, accesibil în cazuri extrem de rare. Tot astfel, personalitatea sa exprimată în planul creaţiei printr-un şir impresionant de lucrări în toate genurile muzicale, s-a impus în ultimele decenii drept un nume de vârf al componisticii româneşti, aşa cum, probabil, după Enescu, muzica noastră nu a mai avut. Slujind cu neţărmurită dăruire pedagogia compoziţiei timp de un sfert de secol şi atingând prin aceasta un alt prag înalt al unui crez profund, profesorul S.Toduţă a contribuit substanţial la formarea unui număr de circa 20 compozitori, dintre care mulţi se află în primele rânduri ale componisticii româneşti contemporane, slujesc învăţământul sau împărtăşesc meşteşugul său componistic peste hotare.”
Dan Voiculescu, Hans Peter Türk, S.Toduţă şi şcoala componistică clujeană, în „Lucrări de muzicologie”, vol.15, Cluj, 1984.

 

Doctoratul în România

Diploma de doctor obţinută la Roma, a intrat în posesia lui Sigismund Toduţă abia în 1970, când şi-a îndeplinit obligaţia de a-şi publica rezumatul tezei în Italia, în 30 de exemplare. Astfel şi-a putut împlini visul de a înfiinţa la Cluj studii doctorale. Prestigiul şcolii muzicologice clujene a crescut evident şi datorită exigenţei sale recunoscute.

Teze de doctorat realizate sub conducerea ştiinţifică a prof. S. Toduţă:

1. Romeo Ghircoiaşiu, Contribuţii la istoria muzicii româneşti, 1971;
2. Gheorghe Ciobanu, Lăutarii din Clejani, 1971;
3. Vasile Herman, Formă şi stil în noua creaţie muzicală românească, 1973;
4. Cornel Ţăranu, Creaţia enesciană în lumina prezentului, 1973;
5. Erwin Junger, Funcţia armoniei baroce în lucrările lui J. S. Bach, 1975;
6. Victor Giuleanu, Principii fundamentale în teoria muzicii, 1976;
7. Octavian Nemescu, Capacităţi semantice ale semnului muzical, 1978;
8. Anatol Vieru, De la moduri spre un model al gândirii muzicale intervalice, 1978;
9. Hans Peter Türk, Contradominanta în creaţia lui W. A. Mozart, 1979;
10. Gheorghe Firca, Structuri şi funcţii în armonia modală, 1979;
11. Constantin Rîpă, Ideea mioritică în creaţia muzicală cultă românească, 1980;
12. Nicolae Brânduş, Baze ale unei analize formale a limbajului muzical, 1982;
13. Péter Vermesy, Evoluţia cadenţelor de la monodia medievală până la Renaştere, 1983;
14. Dan Voiculescu, Aspecte ale polifoniei secolului XX, 1983;
15. Ede Terényi, Unele elemente de teorie generală ale armoniei contemporane, 1983.

 

Rector al Conservatorului Gheorghe Dima

(1962-1965)

Numirea profesorului Sigismund Toduţă ca rector al Conservatorului G. Dima, la 1 octombrie 1962, a însemnat un moment de importanţă majoră în viaţa institutului. Însăşi denumirea funcţiei era de acum pronunţată cu o sporită distincţie.

Prin ţinuta şi formaţia sa academică se integra cu cinste în pleiada distinşilor rectori din centrul universitar clujean de la acea vreme, precum: Constantin Daicoviciu, Aurel Moga, Alexandru Domşa, Emil Negruţiu şi Daniel Popescu, purtând prin erudiţia şi comportamentul lor alura magnificenţei, chiar dacă trebuiau să răspundă apelativului TOVARĂŞE!

Faptul că doleanţele muzicienilor erau transmise Ministrului Învăţământului, prof. Ştefan Bălan de către un glas recunoscut pe plan naţional prin titlurile obţinute, a permis o favorabilă negociere a problemelor cheie: cifra de şcolarizare, planuri de învăţământ, etc.

Întrucât nu s-a păstrat un proiect managerial, încercăm în cele ce urmează să punctăm direcţiile pe care le-am descifrat din însăşi participarea nemijlocită la îndeplinirea intenţiilor preconizate de către conducere, intenţii care au fost realizate în timp, nu fără a întâmpina numeroase dificultăţi, unele obiective, altele datorate mentalităţilor epocii.

• asigurarea efectivului de studenţi necesar fiinţării Corului şi Orchestrei institutului;
• restructurarea corpului didactic prin reorganizarea catedrelor, pensionări şi angajarea tinerilor absolvenţi;
• urmărirea nivelului de pregătire a studenţilor prin vizitarea orelor de curs, asistenţă la examenele unor discipline teoretice dar şi la cele de Specialitate, Muzică de cameră, Pian secundar şi altele;
• sublinierea importanţei cercetării ştiinţifice prin referate tematice în catedre, măsuri de pregătire a primei Sesiuni de comunicări ştiinţifice a cadrelor didactice din 1964 şi tipărirea acestora în volum;
• antrenarea cadrelor didactice de la Facultatea de Instrumente şi Canto în recitaluri anuale publice, şi organizarea primei Stagiuni permanente de concerte în 1965;
• acordarea unei importanţe sporite acestei manifestări artistice prin tipărirea de afişe, programe de sală, fotografierea protagoniştilor şi imprimarea pe bandă de magnetofon;
• lărgirea orientării repertoriale prin programarea a numeroase lucrări aparţinând stilului baroc şi accentuarea interesului pentru muzica secolului al XX-lea (eliminarea unor lucrări romantice lipsite de valoare);
• cunoaşterea bazei reale a materialului de studiu prin inventariere şi adoptarea de măsuri pentru actualizarea zestrei bibliotecii;
• achiziţionare de magnetofoane din U.R.S.S., Cehoslovacia şi R.D.G.;
• încercarea de a stabili relaţii cu alte instituţii de artă din ţară şi străinătate.

* * * Sigismund Toduţă – Destăinuiri, Documente, Mărturii, 2008.

 

Director al Filarmonicii de Stat Transilvania

(1970-1974)

În 1970, prin stingerea din viaţă a Maestrului Antonin Ciolan, directorul fondator al Filarmonicii de Stat Transilvania, postul de conducere a rămas vacant. Era necesar să fie ocupat de o personalitate de acelaşi înalt nivel.

La primirea solicitării de a conduce destinele instituţiei, Sigismund Toduţă a condiţionat acceptarea funcţiei de înfiinţarea unui cor permanent bugetat, fără de care nu putea fi cântat marele repertoriu vocal simfonic.

După dificile negocieri, corul a fost creat în 1972 devenind, pe parcursul anilor, unul dintre cele mai bune din ţară, cu mari succese internaţionale.